Asmin N. Singez, dramaturgul care încearcă să spună lumii adevăruri incomode
“Când am simţit că sunt înconjurată de întuneric, am descoperit lumina din mine însămi”
Publicat Vineri, 15 mai 2015
Vine dintr-o lume cu parfum de mosc, smochin, narghilea, baclavale şi cafea la nisip. Vine din universul lui Orhan Pamuk şi al filmelor lui Fatih Akin şi Nuri Bilge Ceylan. Vine dintr-o lume a contrastelor, dintr-o Turcie aflată în continuă mişcare şi schimbare.
Asmin N. Singez este una dintre cele mai talentate autoare de piese contemporane din Turcia, fiind membră a importantei organizaţii de teatru din această ţară, “Dirklerasai Tyiatro Scyircileri”. Dintre piesele ei amintesc: The Mirror (2004); Vicious Cycle (2005); The Fellow Wife ′ Quarter of The Apple′- Film Scenario (2007); Wild RosBeybin (2009); Diyarbakir Stories (2011-2013) sau Chess (2011).
Este o voce puternică în lumea culturală a unei zone cu totul specială din Turcia, Diyarbakir (fosta Mesopotamie), unde trăieşte şi lucrează. Dincolo de autorul dramatic se află şi o scenaristă apreciată – a realizat o serie de scurtmetraje dedicate Diyarbakirului – , dar şi o conştiinţă lucidă, care încearcă să spună lumii adevăruri incomode, întodeauna învăluite într-o ţesătură plină de sensibilitate şi poezie. Aparţine unor culturi foarte diferite la prima vedere: germană, kurdă şi turcă. Tocmai de aceea preţuieşte foarte mult fiinţa umană, şi în toate piesele sale, pentru adulţi sau copii, vorbeşte despre frumuseţea şi unicitatea diversităţii şi necesitatea solidarităţii.
O femeie tânără, puternică şi frumoasă, care a ales să se exprime prin magicul Cuvânt, cel care nu ar trebui să aibă etnie sau culoare politică, cel care nu ar trebui să aibă bariere, cel care se află la originea Lumii.
Veniţi din două lumi şi două culturi complet diferite: Germania şi Turcia. Cum v-a marcat acest lucru ca scriitor şi ca om?
M-am născut în Germania, dar am crescut în Turcia. Tatăl meu a fost muncitor în Germania, în anii ’70. Când aveam câţiva ani, părinţii mei au hotărât să ne întoarcem în Turcia. De atunci, mi-am păstrat mereu vie atenţia către comunitatea turcă din Germania. Pentru că, observându-i, am înţeles şi mai bine conflictele care există aici, în Turcia, care este alcătuită din diferite grupuri etnice. E foarte interesant că aceste conflicte s-au manifestat şi într-o ţară ca Germania, unde drepturile omului sunt mult mai bine respectate. Există încă o luptă puternică pentru a stabili identitatea etnică. Eu consider că această luptă e un nonsens, care dezbină oamenii.
Personal, consider că această divizare este complet absurdă, niciunul dintre noi nu este superior celuilalt. Am trăit timpuri destul de dificile în Diyarbakir, ca spirit liber cu o individualitate foarte puternică. Probabil că această situaţie existenţială m-a îndreptat către scris. Când am simţit că sunt înconjurată de întuneric, am descoperit lumina din mine însămi şi am decis să nu o pierd şi să o transform într-o forţă creatoare. Nu contează cât de puternic este întunericul, atâta timp cât poţi să aprinzi lumina interioară. În Turcia, energia întunericului este încă foarte prezentă, începând din anii ’80 (de fapt, această energie datează încă din timpul Imperiului Otoman) – mai ales în partea de sud-est a Turciei, unde trăiesc mulţi kurzi, inclusiv eu. Pe agenda politicienilor acest lucru se numeşte “problema kurdă”, care a provocat asimilarea culturală, constrângerile şi multe injustiţii. Desigur, acest fenomen poate fi văzut din multe puncte de vedere. Sunt de acord că toţi suntem schimbaţi de contactul nostru cu lumea culturii. De ce însă nu putem să avem înţelegere pentru toate fiinţele omeneşti, care aparţin unor culturi diverse? De ce avem standarde inechitabile? Care este sursa acestei interpretări cu măsuri diferite? Sunt atâtea lucruri care se întâmplă în lumea întreagă încât realităţile noastre par iluzii. În ciuda acestor fenomene negative, toate eforturile de pace ale umanităţii sunt dovada faptului că oamenii simt nevoia unei unităţi. Drumul umanităţii merge înspre unitate, o unitate asumată la nivel de conştiinţă. În realitate, suntem atât de diferiţi… Toate aceste contradicţii mă interesează, mă intrigă, şi aceste întrebări le pun întotdeauna în scrierile mele, în piesele mele de teatru.
În Germania există o mare comunitate de turci. Probabil că cel mai bine a reflectat acest lucru regizorul Fatih Akin, ale cărui filme m-au impresionat în mod deosebit. Dumneavoastră aţi ales să trăiţi în Trucia, într-o localitate plină de istorie, Diyarbakir. Ce puteţi să-mi spuneţi despre acest loc, cât de mult vă inspiră?
Da, sunt de acord că Fatih Akin este un mare regizor. În termeni etnici, Diyarbakir este o sursă de bogăţie, este un rezervor de tradiţii şi inspiraţie pentru orice tip de creator. Şi tocmai din cauza acestei diversităţi etnice, sunt atâtea probleme la nivel politic, social şi economic. Este o societate foarte divizată, cu o clasă foarte bogată şi cu multe orăşele sărace şi sărăcite, atinse de o rată mare a şomajului. În trecutul recent, populaţia din această această zonă (n.n: este vorba despre etnicii kurzi) a fost supusă represiunii militare şi a fost obligată să-şi părăsească pământurile. Această situaţie a determinat apariţia şomajului, a infracţionalităţii, a traficului de droguri etc. Din cauza acestei politici conflictuale dintre turci şi kurzi, societatea arată atât de dezbinată, cu multe injustiţii îndreptate inclusiv către statutul femeii. Pe de altă parte, se ridică o generaţie tânără, educată, inteligentă, curajoasă, care încearcă să schimbe această politică, această percepţie negativă care creează atâtea probleme locuitorilor din Diyarbakir.
În piesa mea “Sanal Gerçekler (Virtual Reality/Realitatea Virtuală), am scris despre problemele femeilor, despre limbajul violent, despre morţile copiilor şi despre persecuţiile din Diyarbakır. Eu cred, îmi place să cred că piesele mele, care prezintă multe dintre problemele stringente cu care se confruntă societatea din Diyarbakir, vor schimba şi felul politicienilor de a aborda problemele cetăţenilor pe care-i reprezintă.
Dacă mă gândesc că acest pământ unde trăiesc şi scriu a fost leagănul Mesopotamiei, atunci forţa mea creatoare devine şi mai puternică. Această geografie miraculoasă mă inspiră, îmi insuflă iubirea, dăruirea, visele. Faptul că trăiesc şi respir în această parte a lumii mă defineşte ca scriitor şi îmi dezvoltă abilitatea specială de a visa. De fapt, această magie a locului mă determină să pun atâta iubire, compasiune şi înţelegere în personajele mele. Eu cred că visul este doar acela care devine realitate. Toţi avem nevoie să visăm despre noi visuri.
Ce anume v-a determinat să alegeţi calea dramaturgiei?
Poate ne dramatizăm viaţa, transformăm ceea ce e facil în ceva complicat, simplitatea în complexitate? Îmi doresc ca toate experienţele de viaţă, toate experienţele intelectuale să le împărtăşesc împreună cu publicul. El să se privească în oglinzile pe care eu le deschid în faţa lui. Desigur, ca scriitor, îmi pun această oglindă în faţa mea, mă privesc direct în faţă, încerc să pătrund cât mai mult în Sinele meu. Una dintre piesele mele se numeşte “Ayna-Bir Ben Var (Mirror-There is a “me”/Oglinda – Acolo sunt eu)”. O altă piesă a mea, “Kısır Döngü (Vicious Cycle/Ciclul vicios)”, se bazează pe o poveste de viaţă adevărată, care s-a petrecut în decursul a 15 ani. Eu am concentrat toată această viaţă în trei acte ale unei piese de teatru. În fond, cât de ciudat este! Cum putem să comprimăm timpul? Noi nu facem decât să catalogăm timpul în câteva dimensiuni: trecut, prezent şi viitor. Pe de altă parte, dacă ieşim din această convenţie, viaţa începe să se schimbe şi să se transforme. Eu am convingerea că, într-o bună zi, dramaturgia nu va mai exista, nu în forma actuală. De curând, am scris o piesă fără structură dramaturgică. Iar rezultatul a fost uimitor. Reacţiile au fost foarte bune. Oamenii au fost interesaţi de un alt tip de scriitură, chiar dacă îi contraria. Totdeauna îmi pun tot felul de întrebări despre natura dramaturgiei, despre rolul ei, despre modul cum ea trebuie să se schimbe.
Scrieţi deopotrivă piese pentru adulţi şi piese pentru copii. Cum vă alegeţi subiectele? Ce anume vă preocupă?
Îmi aleg subiectele bazate pe căutarea adevărului, a unităţii dintre oameni şi mă preocupă toate dilemele conştiinţei în faţa modernităţii. De asemenea, sunt interesată de science-fiction, mă atrage misterul, mă fascinează problemele spirituale, dar sunt foarte conectată şi la provocările politicii. Cu alte cuvinte, “nimic din ceea ce este omenesc nu-mi este străin”, pentru că iubesc fiinţa umană.
În momentul de faţă lucrez cu un personaj extrem de dificil, cu mine însămi (sic!), pentru că tot ceea ce pun pe hârtie sunt cuvintele mele, ideile mele, felul cum eu văd lumea. Fac explorări ale Eului, la nivel charmic, micro şi macro structural, care îmi deschid un nou drum către teatrul experimental. În mod special, în piesele pe care le scriu pentru copii, mă concentrez pe aspectele pozitive, pe valorile morale fundamentale, prin intermediul ficţiunii. În “Dragon Zetalar Düş Kelebeklerinin Peşinde (Dragon Zetas Are After Dream Butterflies)” încerc să prezint science-fiction pe scenă.
O altă raţiune pentru care scriu această piesă este faptul că de câţiva ani lucrez ca profesoară cu copii care au dizabilităţi. Am început cu un personaj, Papi, care îl reprezintă pe unul dintre elevii mei atât de speciali şi frumoşi. În altă piesă dedicată lor, “Düş Kelebekleri (Dream Butterflies)”, sunt mai multe specii de fluturi, care reprezintă sufletul spiritelor libere ale copiilor. Adulţii sunt la fel de interesaţi de aceste piese pentru copii, pentru că şi-au dat seama câte au de învăţat de la propriii lor copii.
Ce aţi putea să-mi spuneţi despre teatrul turc contemporan? Despre tendinţele lui, despre temele lui majore, despre problemele cu care se confruntă.
La ora actuală, în Turcia există o mare dezbatere dacă teatrele de stat ar trebui sau nu să fie privatizate. Personal, nu cred că aşa ar trebui pusă problema. E mare nevoie de teatrele instituţionalizate, sprijinite de autorităţi, dar şi de teatre privatizate. Dacă lăsăm din mână teatrele de repertoriu, atunci vom avea o problemă serioasă şi gravă. În comparaţie cu fotbalul, care în Turcia are o audienţă uriaşă, teatrul este o Cenuşăreasă. Chiar şi comparat cu filmul, teatrul se află în pierdere. Şi, din păcate, e vorba mai ales de filme străine, cele mai puţin vizionate fiind filmele turceşti.
Când vorbim de teatrul turc contemporan, trebuie să avem un profil al audienţei. Teatrul contemporan se concentrează pe problemele sociale din trecutul şi din prezentul imediat al Turciei. Din această cauză, piesele au o dimensiune locală şi nicidecum una globală. Desigur, e foarte important să ne aplecăm asupra problemelor cu care ne confruntăm, să găsim soluţii. Dar, dacă vrem să fim cinstiţi cu noi înşine şi să ne răspundem la întrebarea de ce teatrul turc nu este cunoscut şi în afara graniţelor lui, atunci răspunsul e destul de clar. Nu avem dramaturgi globali cum sunt Molière, Shakespeare, Brecht sau Ibsen… Cu toate acestea, există scriitori şi dramaturgi fenomenali în Turcia, cum este Yaşar Kemal, al cărui nume este foarte puţin cunoscut în lumea culturală internaţională.
Ce se află pe masa dumneavoastră de lucru?
Am mai multe proiecte la care lucrez. Primul este dedicat copiilor preşcolari. Este un proiect complex, care pleacă de la carte, ajunge pe scenă, iar muzicienii au un rol important în acest proiect. Practic, va fi o experienţă senzorială multiplă unde copiii vor avea rolul lor. Al doilea proiect este o piesă poetică, presărată cu multe ironii, cu un umor subtil, totul fiind subsumat unor verbe fundamentale pentru modul meu de a gândi dramaturgic: a fi, a căuta şi a ajunge la adevăr.
Bir yanıt bırakın