Cautare dupa nume autor
„Toți avem nevoie să visăm”
Asmin N. Singez
Interviu realizat de Irina Budeanu cu dramaturgul turc Asmin N. Singez
Vine dintr-o lume cu parfum de mosc, smochin, narghilea, baclavale și cafea la nisip. Vine din universul lui Orhan Pamuk și al filmelor lui Fatih Akin și Nuri Bilge Ceylan. Vine dintr-o lume a contrastelor, dintr-o Turcie aflată în continuă mișcare și schimbare.
Asmin N. Singez este una dintre cele mai talentate autoare de piese contemporane din Turcia, fiind membră a importantei organizații de teatru din această țară, „Dirklerasai Tyiatro Scyircileri”. Dintre piesele ei, amintesc: The Mirror (2004), Vicious Cycle (2005), The Fellow Wife ′Quarter of The Apple′ − Film Scenario (2007), Wild RosBeybin (2009), Diyarbakir Stories (2011-2013) sau Chess (2011).
Este o voce puternică în lumea culturală a unei zone cu totul speciale din Turcia, Diyarbakir (fosta Mesopotamie), unde trăiește și lucrează. Dincolo de autorul dramatic, se află și o scenaristă apreciată – a realizat o serie de scurtmetraje dedicate Diyarbakirului −, dar și o conștiință lucidă, care încearcă să spună lumii adevăruri incomode, întotdeauna învăluite într-o țesătură plină de sensibilitate și poezie. Aparține unor culturi foarte diferite la prima vedere: germană, kurdă și turcă. Tocmai de aceea prețuiește foarte mult ființa umană și în toate piesele sale, pentru adulți sau copii, vorbește despre frumusețea și unicitatea diversității și necesitatea solidarității.
O femeie tânără, puternică și frumoasă, care a ales să se exprime prin magicul Cuvânt, cel care nu ar trebui să aibă etnie sau culoare politică, cel care nu ar trebui să aibă bariere, cel care se află la originea Lumii.
1. Veniți din două lumi și două culturi complet diferite: Germania și Turcia. Cum v-a marcat acest lucru ca scriitor și ca om?
M-am născut în Germania, dar am crescut în Turcia. Tatăl meu a fost muncitor în Germania, în anii ’70. Când aveam câțiva ani, părinții mei au hotărât să ne întoarcem în Turcia. De atunci mi-am păstrat mereu vie atenția către comunitatea turcă din Germania. Pentru că, observându-i, am înțeles și mai bine conflictele care există aici, în Turcia, care este alcătuită din diferite grupuri etnice. E foarte interesant că aceste conflicte s-au manifestat și într-o țară ca Germania, unde drepturile omului sunt mult mai bine respectate. Există încă o luptă puternică pentru a stabili identitatea etnică. Eu cred că această luptă e un nonsens, care dezbină oamenii.
Personal, consider că această divizare este complet absurdă, niciunul dintre noi nu este superior celuilalt. Am trăit timpuri destul de dificile în Diyarbakir, ca spirit liber cu o individualitate foarte puternică. Probabil că această situație existențială m-a îndreptat către scris. Când am simțit că sunt înconjurată de întuneric, am descoperit lumina din mine însămi și am decis să nu o pierd și să o transform într-o forță creatoare. Nu contează cât de puternic este întunericul atâta timp cât poți să aprinzi lumina interioară. În Turcia, energia întunericului este încă foarte prezentă, începând din anii ’80 (de fapt, această energie datează încă din timpul Imperiului Otoman) – mai ales în partea de Sud-Est a Turciei, unde trăiesc mulți kurzi, inclusiv eu. Pe agenda politicienilor acest lucru se numește „problema kurdă”, care a provocat asimilarea culturală, constrângerile și multe injustiții. Desigur, acest fenomen poate fi văzut din multe puncte de vedere. Sunt de acord că toți suntem schimbați de contactul nostru cu lumea culturii. De ce însă nu putem să avem înțelegere pentru toate ființele omenești care aparțin unor culturi diverse? De ce avem standarde inechitabile? Care este sursa acestei interpretări cu măsuri diferite? Sunt atâtea lucruri care se întâmplă în lumea întreagă, încât realitățile noastre par iluzii. În ciuda acestor fenomene negative, toate eforturile de pace ale umanității sunt dovada faptului că oamenii simt nevoia unei unități. Drumul umanității merge înspre unitate, o unitate asumată la nivel de conștiință. În realitate, suntem atât de diferiți… Toate aceste contradicții mă interesează, mă intrigă, și aceste întrebări le pun întotdeauna în scrierile mele, în piesele mele de teatru.
2. În Germania există o mare comunitate de turci. Probabil că cel mai bine a reflectat acest lucru regizorul Fatih Akin, ale cărui filme m-au impresionat în mod deosebit. Dumneavoastră ați ales să trăiți în Turcia, într-o localitate plină de istorie, Diyarbakir. Ce puteți să-mi spuneți despre acest loc, cât de mult vă inspiră?
Da, sunt de acord că Fatih Akin este un mare regizor. În termeni etnici, Diyarbakir este o sursă de bogăție, este un rezervor de tradiții și inspirație pentru oirce tip de creator. Și tocmai din cauza acestei diversități etnice sunt atâtea probleme la nivel politic, social și economic. Este o societate foarte divizată, cu o clasă foarte bogată și cu multe orășele sărace și sărăcite, atinse de o rată mare a șomajului. În trecutul recent, populația din această zonă (n.n. − este vorba despre etnicii kurzi) a fost supusă represiunii militare și a fost obligată să-și părăsească pământurile. Această situație a determinat apariția șomajului, a infracționalității, a traficului de droguri etc. Din cauza acestei politici conflictuale dintre turci și kurzi, societatea arată atât de dezbinată, cu multe injustiții îndreptate inclusiv către statutul femeii. Pe de altă parte, se ridică o generație tânără, educată, inteligentă, curajoasă, care încearcă să schimbe această politică, această percepție negativă care creează atâtea probleme locuitorilor din Diyarbakir.
În piesa mea Sanal Gerçekler (Virtual Reality/Realitatea Virtuală), am scris despre problemele femeilor, despre limbajul violent, despre morțile copiilor și despre persecuțiile din Diyarbakir. Eu cred, îmi place să cred că piesele mele, care prezintă multe dintre problemele stringente cu care se confruntă societatea din Diyarbakir, vor schimba și felul politicienilor de a aborda problemele cetățenilor pe care-i reprezintă.
Dacă mă gândesc că acest pământ unde trăiesc și scriu a fost leagănul Mesopotamiei, atunci forța mea creatoare devine și mai puternică. Această geografie miraculoasă mă inspiră, îmi insuflă iubirea, dăruirea, visele. Faptul că trăiesc și respir în această parte a lumii mă definește ca scriitor și îmi dezvoltă abilitatea specială de a visa. De fapt, această magie a locului mă determină să pun atâta iubire, compasiune și înțelegere în personajele mele. Eu cred că visul este doar acela care devine realitate. Toți avem nevoie să visăm despre noi visuri.
3. Ce anume v-a determinat să alegeți calea dramaturgiei?
Poate ne dramatizăm viața, transformăm ceea ce e facil în ceva complicat, simplitatea în complexitate? Îmi doresc ca toate experiențele de viață, toate experiențele intelectuale să le împărtășesc împreună cu publicul. El să se privească în oglinzile pe care eu le deschid în fața lui. Desigur, ca scriitor, îmi pun această oglindă în fața mea, mă privesc direct în față, încerc să pătrund cât mai mult în Sinele meu. Una dintre piesele mele se numește Ayna − Bir Ben Var (Mirror − There is a „me”/Oglinda – Acolo sunt eu). O altă piesă a mea, Kısır Döngü (Vicious Cycle/Ciclul vicios), se bazează pe o poveste de viață adevărată, care s-a petrecut în decursul a 15 ani. Eu am concentrat toată această viață în trei acte ale unei piese de teatru. În fond, cât de ciudat este! Cum putem să comprimăm timpul? Noi nu facem decât să catalogăm timpul în câteva dimensiuni: trecut, prezent și viitor. Pe de altă parte, dacă ieșim din această convenție, viața începe să se schimbe și să se transforme. Eu am convingerea că, într-o bună zi, dramaturgia nu va mai exista, nu în forma actuală. De curând, am scris o piesă fără structură dramaturgică. Iar rezultatul a fost uimitor. Reacțiile au fost foarte bune. Oamenii au fost interesați de un alt tip de scriitură, chiar dacă îi contraria. Îmi pun mereu tot felul de întrebări despre natura dramaturgiei, despre rolul ei, despre modul cum ea trebuie să se schimbe.
4. Scrieți deopotrivă piese pentru adulți și piese pentru copii. Cum vă alegeți subiectele? Ce anume vă preocupă?
Îmi aleg subiectele bazate pe căutarea adevărului, a unității dintre oameni și mă preocupă toate dilemele conștiinței în fața modernității. De asemenea, sunt interesată de science-fiction, mă atrage misterul, mă fascinează problemele spirituale, dar sunt foarte conectată și la provocările politicii. Cu alte cuvinte, „nimic din ceea ce este omenesc nu-mi este străin”, pentru că iubesc ființa umană.
În momentul de față, lucrez cu un personaj extrem de dificil, cu mine însumi (sic!), pentru că tot ceea ce pun pe hârtie sunt cuvintele mele, ideile mele, felul cum văd eu lumea. Fac explorări ale Eului la nivel karmic, micro- și macro-structural, care îmi deschid un nou drum către teatrul experimental. În mod special, în piesele pe care le scriu pentru copii, mă concentrez pe aspectele pozitive, pe valorile morale fundamentale, prin intermediul ficțiunii. În Dragon Zetalar Düş Kelebeklerinin Peşinde (Dragon Zetas Are After Dream Butterflies), încerc să prezint science-fiction pe scenă.
O altă rațiune pentru care scriu această piesă este faptul că de câțiva ani lucrez ca profesoară cu copii care au dizabilități. Am început cu un personaj, Papi, care îl reprezintă pe unul dintre elevii mei atât de speciali și frumoși. În altă piesă dedicată lor, Düş Kelebekleri (Dream Butterflies), sunt mai multe specii de fluturi care reprezintă sufletul spiritelor libere ale copiilor. Adulții sunt la fel de interesați de aceste piese pentru copii, pentru că și-au dat seama câte au de învățat de la proprii lor copii.
5. Ce ați putea să-mi spuneți despre teatrul turc contemporan? Despre tendințele lui, despre temele lui majore, despre problemele cu care se confruntă.
La ora actuală, în Turcia există o mare dezbatere dacă teatrele de Stat ar trebui sau nu să fie privatizate. Personal, nu cred că așa ar trebui pusă problema. E mare nevoie de teatrele instituționalizate, sprijinite de autorităiți, dar și de teatre private. Dacă lăsăm din mână teatrele de repertoriu, atunci vom avea o problemă serioasă și gravă. În comparație cu fotbalul, care în Turcia are o audiență uriașă, teatrul este o Cenușăreasă. Chiar și comparat cu filmul, teatrul se află în pierdere. Și, din păcate, e vorba mai ales de filme străine, cele mai puțin vizionate fiind filmele turcești.
Când vorbim de teatrul turc contemporan, trebuie să avem un profil al audienței. Teatrul contemporan se concentrează pe problemele sociale din trecutul și din prezentul imediat al Turciei. Din această cauză, piesele au o dimensiune locală și nicidecum una globală. Desigur, e foarte important să ne aplecăm asupra problemelor cu care ne confruntăm, să găsim soluții. Dar, dacă vrem să fim cinstiți cu noi înșine și să ne răspundem la întrebarea de ce teatrul turc nu este cunoscut și în afara granițelor lui, atunci răspunsul e destul de clar. Nu avem dramaturgi universali cum sunt Moličre, Shakespeare, Brecht sau Ibsen… Cu toate acestea, există scriitori și dramaturgi fenomenali în Turcia, cum este Yaşar Kemal, al cărui nume este foarte puțin cunoscut în lumea culturală internațională.
6. Ce se află pe masa dumneavoastră de lucru?
Am mai multe proiecte la care lucrez. Primul este dedicat copiilor preșcolari. Este un proiect complex, care pleacă de la carte, ajunge pe scenă, iar muzicienii au un rol important în acest proiect. Practic, va fi o experiență senzorială multiplă, iar copiii vor avea rolul lor. Al doilea proiect este o piesă poetică, presărată cu multe ironii, cu un umor subtil, totul fiind subsumat unor verbe fundamentale pentru modul meu de a gândi dramaturgic: a fi, a căuta și a ajunge la adevăr.
Bir yanıt bırakın